Istoria operetei românești are rădăcini adânci, începând în anii 1830, când vodevilul domina viața artistică în principalele centre culturale ale țării. Lucrări semnate de Vasile Alecsandri, Matei Millo și alții au fost transformate în vodeviluri celebre, contribuind la familiarizarea publicului cu acest gen muzical. Compozitori precum Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmacher și alții au influențat evoluția acestui gen în România, iar primele opere comice au devenit populare printre iubitorii de muzică.

Momentul nașterii operetei românești este considerat anul 1848, odată cu succesul lucrării „Baba Hârca” de Alexandru Flechtenmacher, un vodevil cu puternică componentă muzicală. Dezvoltarea ulterioară a operetei a fost susținută de artiști remarcabili precum Constantin Grigoriu și trupele sale, care au prezentat repertoriul de operetă în faimoasa Grădină Oteteleșanu.

În 1950, a fost înființat Teatrul de Stat de Operetă, marcând o nouă eră pentru opereta românească. Inaugurarea instituției a avut loc cu spectacolul „Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski, la care au contribuit mari artiști precum Silly Popescu, Maria Wauvrina, Nae Roman și alții. Clădirea teatrului, situată inițial în fostul Teatru „Regina Maria” de pe Splaiul Unirii, a fost demolată în 1986, obligând instituția să-și mute activitatea în Sala Mică a Teatrului Național.

Din 1992, Teatrul Național de Operetă și Musical își poartă numele celebrului tenor Ion Dacian, omagiu pentru contribuția sa deosebită la opereta românească. Sub conducerea sa și a altor mari personalități artistice, teatrul a montat lucrări remarcabile precum „Țara surâsului” de Franz Lehár și „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán.